Astăzi România ține doliu oficial pentru Ion Iliescu, primul președinte al țării post-revoluționare. Se pregătesc funeralii de stat, gărzi de onoare, coroane și discursuri solemne.
Dar la câțiva kilometri distanță, în Cimitirul Eroilor Revoluției, zac în tăcere adevărații morți ai lui decembrie ’89. Și aproape nimeni nu-i mai plânge. Ei sunt adevărații eroi.
Am mers acolo. Am găsit cruci murdare, unele cu vopseaua scorojită, acoperite de praf și buruieni crescute printre morminte. Un loc care ar trebui să fie sfânt, dar care arată uitare și nepăsare, după 35 de ani.
Doar două morminte aveau lumina aprinsă. Restul, stingere totală.
Pe cruci am citit cuvinte care sfâșie sufletul:
- – „Vinovați nepedepsiți.”
- – „Am murit pentru libertate… dar dreptatea nu a venit.”
- – „Nu te vom uita niciodată” – și totuși, timpul pare să-i fi uitat.
Astăzi, țara vorbește despre doliu național pentru Ion Iliescu. Dar doliu național pentru cine ar fi trebuit să fie cu adevărat?
Pentru un președinte care a preluat puterea într-o mare de sânge și a murit cu dosarele Revoluției și Mineriadei neterminate?
Sau pentru acești tineri, soți, părinți, care au căzut în stradă pentru libertatea noastră, dar pe ale căror morminte nu mai vine nimeni să pună o floare?
Poate că sicriul lui Iliescu ar trebui depus aici, printre crucile murdare și pline de buruieni ale celor care au murit în ’89. Poate doar aici, lângă adevărații eroi, România ar înțelege ce înseamnă cu adevărat doliu, pierdere și dreptate niciodată făcută.
Și, poate doar ei aveau dreptul să-l judece, nu noi, pe Instagram și Facebook.
