Zilele acestea, România pare din nou împărțită în două tabere. Sau, cum zicea Eminescu, „în două cete: în smintiţi şi în mişei”.
Prea dur pentru gustul meu. Eu aș zice altfel: între cei cu multe studii și cei fără multe studii. Dar oricum ai privi, ambele tabere sunt profund importante pentru această nație. Una pare mai vocală, cealaltă mai numeroasă. Una pune accent pe CV, pe diplome, pe performanțe academice. Cealaltă pune preț pe instinct, pe simț practic și pe capacitatea de a se descurca în viață.
Unul dintre candidați a avut un procent mare. Celălalt – și mai mare. Așadar, e clar: majoritatea românilor se regăsesc în candidați care nu au neapărat un palmares academic impresionant. Și nu e nimic greșit în asta. Nu ar trebui nimeni să se simtă inferior.
Toți suntem valoroși în felul nostru. Unii știu să construiască poduri, alții știu să le traverseze. Unii vorbesc fluent engleza, alții vorbesc fluent „viața”. Cu toții contribuim la mersul acestei țări.
Cu toții plătim taxe, muncim, votăm. Și totuși, vine întrebarea: ce studii ar trebui să aibă un președinte? Dacă un candidat are doctorate și premii internaționale – înseamnă că e automat un bun manager de țară? Nu neapărat. Poate fi un analist strălucit, dar lipsit de empatie. Poate înțelege bugete, dar nu oameni.
Pe de altă parte, dacă un candidat este un bun gospodar, popular și carismatic – înseamnă că va ști să poarte negocieri economice internaționale, să gestioneze crize diplomatice sau să aibă o viziune pe termen lung? Nici asta nu e garantat.
Poate că răspunsul stă undeva la mijloc. Poate că România are nevoie de un yin și yang politic. Un echilibru între gândire și simțire. Între teorie și practică. Între carte și caracter.
Adevărul e că niciuna dintre tabere nu va dispărea. Pentru că împreună formăm o simbioză.
Asta e România: colorată, contradictorie, vie. Nu trebuie să ne excludem unii pe alții. Trebuie să învățăm să ne ascultăm. Și, mai ales, să alegem cu mintea și cu inima. În același timp.
Cu siguranță, unul dintre candidați cunoaște în detaliu teoremele lui Cauchy sau D’Alembert. Știe versiunea generalizată a teoremei lui Pitagora, lucru pe care sincer, îl admir. Dar atunci, mă întreb: de ce nu candidează la Premiul Nobel? Sau pentru un loc în Academia Română? Acolo ar fi, poate, mai apreciat. De toată lumea.
Acolo ar excela fără îndoială. Căci, cu siguranță nu pare să știe unde se află străzile Zăbrăuți, Aleea Livezilor, Tunsu Petre, Amurgului sau Valea Cascadelor. Nu cred că a intrat vreodată în acele cartiere – deși este primar al Bucureștiului. Nu pare să știe câte gropi sunt în Capitală, câte seringi se aruncă în fiecare oră în Ferentari sau cum miroase, cu adevărat, în autobuzele care „au aer condiționat”, dar nu-l pornesc niciodată. Nu cred că știe câte alei sunt distruse în Parcul Cișmigiu. Asta înseamnă să fii gospodar: să vezi, să simți, să fii acolo.
Pe de altă parte, avem un alt candidat care, cu siguranță, nu va face față sistemului economic impus de marile businessuri. Nu pare să aibă un proiect clar de dezvoltare economică a țării. Nu pare să fi discutat, de la egal la egal, cu marii oameni de afaceri – români sau străini. Și nu pare pregătit să o facă. Diplomația economică nu se învață dintr-un discurs aplaudat, ci din practică, din construcție, din strategii reale.
Așadar, concluzia? Ambii candidați au făcut o mare greșeală: Au vorbit doar cu ai lor. Doar pentru ai lor. Și-au ales tabăra cunoscută, confortabilă, familiară. Au exclus cealaltă parte. Iar unul dintre ei a uitat că tabăra lui e mai mică. Oare, de ce n-au luat în calcul acest detaliu esențial? Poate pentru că, uneori, orgoliul eclipsează realitatea.
Istoria noastră ne spune că ignoranța i-a omorât pe cei cu școli și diplome: au râs mereu de …ultimii din clasă. S-au văzut deștepți și au pierdut mereu terenul.
România nu e doar universități de elită sau cartiere periferice. Nu e doar antreprenoriat sau asistați social. România e un tot. O sumă de lumi care coexistă, se influențează și se votează una pe cealaltă. Iar un adevărat lider ar trebui să le cunoască și să le respecte pe toate.
Fin. Sau, poate, doar începutul.
