Ce se întâmplă acum?
România trăiește un moment de „aterizare brutală” într-o realitate fiscală care nu mai poate fi ocolită.
Creșterea TVA, tăierea de sporuri, impozitarea mai dură a companiilor și eliminarea de facilități vin pe fondul unui deficit bugetar scăpat de sub control și a unei presiuni externe din partea Uniunii Europene.
Dar întrebarea reală este: Cum de am ajuns aici? De ce, după 36 de ani de democrație, avem în continuare un stat mare, ineficient, sărăcie larg răspândită și taxe care lovesc masiv tocmai în cei care deja contribuie?
Moștenirea anilor ’90: Stat slab, rețele puternice
După Revoluție, România nu și-a reconstruit instituțiile pe merit, ci pe clientelism, pile și loialități politice. Reforma reală a statului a fost amânată la infinit.
Am păstrat o structură birocratică masivă, pe modelul comunist, dar fără disciplina și controlul din acea perioadă. Privatizările au fost, în multe cazuri, jafuri legale. În loc de stat eficient, am avut un stat slab și controlat de interese.
În anii 2000, economia creștea, dar banii nu se reinvesteau în modernizare administrativă, ci în salarii și pensii crescute din pix.
Economia pe datorie: Iluzia bunăstării fără responsabilitate
România a crescut economic, dar pe consum și împrumuturi, nu pe producție și planificare pe termen lung.
Administrațiile au făcut populism fiscal: reduceri de taxe fără reforme reale (ex: tăiere TVA, relaxări la impozitarea microîntreprinderilor). Cheltuielile statului au crescut accelerat: pensii speciale, sporuri absurde, instituții paralele.
Nimeni nu a avut curajul să taie în carne vie, pentru că alegerile veneau la 2 ani distanță.
Țară de scutiri și excepții
România a devenit o țară în care toată lumea cere să fie exceptată:
- – IT: scutire de impozit;
- – Construcții: scutire de taxe;
- – HoReCa: TVA redus;
- – Biserici: pensii speciale,
- – Funcționari: beneficii extra.
În final, plătesc doar o parte dintre cetățeni și firme, în timp ce restul sunt protejați de „umbrela politică”.
Evaziunea – elefantul din cameră
România pierde anual 15 – 20 miliarde de euro din necolectare și evaziune.
ANAF este slab digitalizat, subfinanțat, cu oameni puțini și prost plătiți (dar cu șefi bine conectați).
Multe afaceri mici încă funcționează cu cash, fără facturi, iar statul a fost complice prin lipsă de reacție. În loc să corectăm asta, am crescut taxele pentru cei care deja plătesc.
Ultimatumul european
UE ne-a tolerat ani la rând, dar în 2024 – 2025 a spus „STOP”.
Fără reforme și ajustări fiscale, riscăm:
- – suspendarea fondurilor europene,
- – dobânzi uriașe la împrumuturi,
- – prăbușirea monedei naționale.
Guvernul actual nu are de ales: trebuie să corecteze în 6 luni ce nu s-a făcut în 30 de ani.
Nu taxele sunt de vină, ci conducătorii care n-au știut să construiască
România nu a ajuns în acest punct doar din cauze externe sau din greșeli sistemice. Am ajuns aici din cauza oamenilor care au condus această țară în ultimii 36 de ani.
Politicieni care au pus partidul înaintea țării. Guverne care au angajat „pile” în loc de profesioniști. Miniștrii care au înlocuit planurile cu promisiuni. Șefi de instituții care au furat sau tăcut.
Dacă am fi avut o clasă politică responsabilă și vizionară, România ar fi putut fi în rând cu Polonia, Cehia sau țările baltice.
Dar în loc să investim în infrastructură, digitalizare și educație, am preferat să mărim pensii speciale, să angajăm rude și clienți politici, să tăiem taxe ca să câștigăm alegeri, să amânăm decizii grele, dar necesare.
Azi, nota de plată vine. Și o plătim toți. Nu pentru ce am făcut noi, ci pentru ce n-au făcut alții.
Nu taxele sunt problema, ci lipsa de viziune
Creșterea taxelor nu e, în sine, o catastrofă. Țări precum Franța, Germania sau Suedia au taxe mari, dar oferă servicii excelente.
Problema României este că am crescut taxele într-un sistem care nu s-a schimbat. Până când nu vom avea un stat modern, digitalizat, eficient și cinstit, orice creștere de taxe va însemna doar mai multă frustrare și mai puțin viitor.
România nu este o țară săracă, ci o țară prost administrată. Iar dacă azi ni se cer sacrificii, avem dreptul să cerem și responsabilitate.
Să nu mai plătim greșelile lor — cu banii, sănătatea sau viitorul nostru.
