16.06.2025
Nu m-am gândit niciodată că o să public asta. Dar o fac. Pentru că, poate, nu sunt singurul.
Dacă ai simțit vreodată că vrei să cedezi, că locul în care trebuia să fii înțeles era, de fapt, cel mai ostil… citește până la capăt.
Am auzit mereu povești frumoase despre finalul de an școlar: flori, aplauze, diplome, coronițe, învățători care devin „a doua familie”.
Poveștile mele nu erau din aceeași lume. Nu erau de pus în ramă. Nu aveau fundă roșie. Aveau nod în gât. Era o luptă infernală de a supraviețui unui mediu ostil – școala și învățătoarea. De a găsi un univers interior, unde puteam să visez, să vorbesc și să mă exprim. Și, încă nu citisem Micul Prinț.
Ați avut vreodată o zi de naștere care v-a traumatizat în fiecare an?
Eu da. Se numește 16 iunie. Ziua mea.
Teoretic, ar fi trebuit să fie despre felicitări și „La mulți ani!”. Practic… era despre premiul I. Al altora.
Pentru că – surpriză – 15 sau 16 iunie era (și este) exact momentul în care se termină școala. Se dau notele. Se fac premierele. Se împart coronițele. Se urcă elevii „buni” pe scenă. Unii plâng de emoție. Alții, de mândrie.
Eu plângeam… discret. Pe dinăuntru.
De ce? Păi… n-am fost niciodată „fruntaș”. Nu am urcat niciodată pe scenă. Cel mult, în fața clasei, când uitam caietul de teme. Sau când nu învățam o poezie. Și acolo nu era cu aplauze. Era cu bătăi la palmă și priviri dezamăgite.
Învățătoarea avea o tehnică specială: nu mă întreba niciodată de ce nu învăț. Nu se complica.
Dădea la palmă cu rigla. Repetitiv, metodic și cu intonație de cancelarie:
„Mereu tu! Mereu tu, băiete!”Totuși, am auzit că acum are o școală privată. Sper că s-a dat pe brazdă. Nu de alta, dar acolo fiecare copil trebuie să fie al cuiva – deci trebuie să-l laude. Corect, doamna învățătoare Chetroiu?
Anii au trecut, și abia acum încep să înțeleg că un învățător ar trebui să fie un sprijin, nu un început de coșmar.
Nimeni nu m-a întrebat atunci dacă dorm bine. Dacă am vreo problemă acasă (și aveam!). Dacă înțeleg ce se predă. Sau dacă, pur și simplu, sufăr de o ușoară incompatibilitate cu tabla înmulțirii. Sau cu școala, în general.
Important era să nu stric poza de grup. Și bineînțeles, să nu uit să spun „sărut-mâna” când primeam o linie peste degete.
Ziua de 16 iunie devenea, așadar, o mică paradă a rușinii. A mea.
Țin minte că doamna învățătoare mi-a dat și o diplomă, parcă la finalul clasei a patra.
Scria pe ea:
„Pentru cel mai bun disimulator.”Toți copiii au râs. Iar eu… am mers să o iau din mâna ei. Drumul rușinii, pe scena sălii de sport. Un moment umilitor, ambalat în hârtie oficială.
Aveam 10 ani, totuși. Doamna învățătoare Chetroiu, să știți că nu am uitat! Și nici nu v-am iertat. Încercam să am două lumi.
Una în care eram certat constant și una în care eram ințeles. Azi, când mă uit înapoi, îmi vine să-l iau pe copilul ăla și să-i spun:
„Stai liniștit! O să înveți tu mai târziu ce contează cu adevărat. O să fii premiant la viață. Nu la școală.”Și da, poate n-am avut coroniță, dar acum am… perspectivă. Autoironie. Și o doză sănătoasă de „dă-le-ncolo de note”.
Așa că, dacă te-ai simțit vreodată inutil la final de an școlar, dacă ziua ta era legată de note, medii și comparații inutile…
Bine ai venit în club! Avem tort. Și sarcasm. Să știi că nu alea contau. Absolut deloc.
PS: Știți de ce ăia mai buni din clasă ajung cei de la coadă și cei din urmă ajung fruntași în viață? Pentru că sistemul – și discipolii lui – n-au știut niciodată să vadă în profunzime un copil. Să-i descopere pasiunea, să-l ghideze, nu să-l eticheteze. Iar atunci când nu ești înțeles, când ți se cere să fii o medie, nu o identitate… începi să crezi că nu contezi.
De aceea, mulți ați ajuns, mai târziu, să faceți „reconversie profesională”. Nu pentru că ați greșit. Ci pentru că ați fost trimiși pe un drum pe care n-ați ales să mergeți.
Dar e în regulă. Ești aici acum. Te-ai eliberat. Și ți-ai scris singur foaia de parcurs.
